Postat de: Mihai A. Pop | August 23, 2011

Povestea puiului

S-a intors in timp, insa n-a traversat strada.

Pare rupt dintr-un banc sec, insa e doar chintesenta vizitei de saptamana trecuta la tara.

Inca din copilarie mergeam la tara macar 3 luni pe an (adica vacanta de vara si cea de primavara), incat ar trebui sa cunosc fiecare loc in detaliu, fiecare casa, oamenii si obiceiurile… pentru ca acolo e vara copilariei mele. Am fost si acum vreo 6-7 ani, insa de atunci n-am mai ajuns pana weekendul trecut.

Am mers pe drumuri line, cu ajutor de GPS, am ajuns cu cateva ore mai repede decat mergeam pe vremuri cu Lada, insa am ajuns acolo si am gasit un sat de la capatul lumii.

Daca in copilarie mina de carbuni facuse din sat un loc prosper, cu piata, cu dispensar, cu mici magazine, ba chiar si cu cale ferata, autobuze si mici activitati antreprenoriale, inchiderea ei au luat toate astea, a luat poluarea, a luat activitatea economica, a luat autobuzele, a luat si calea ferata (chiar fizic a luat-o), a luat cladirile minei, a luat oamenii muncii, a luat copii, a luat sunetele antropice, a luat gunoiul din sant, a luat ziua minerului, a luat pana si betivii de la birt. A lasat doar garduri rupte, vegetatie luxurianta si un drum bun… care n-are cum sa se strice, ca abia daca numeri 10 masini pe zi prin sat.

Nici macar hotii nu mai fura… nici din paduri nu mai taie nimeni… nici braconieri sa mai suie pe dealuri, nici nu mai poti merge descult pe dealuri sau prin zavoi, si nu de sticle sparte ca pe vremuri, ca te obisnuiesti cu astea, ci de ghimpi si urzici. Pana si pe terenul de fotbal au crescut ghimpi.

In sat se asteapta pe la porti factorul postal cu mici atentii de la stat, se sta la o discutie, un impletit de par, cu multele griji si putinele realizari ale anului.

Si din centrul local al mineritului, a ajuns din primul sat de langa jungla. Probabil s-a intors mai mult de 100 de ani in timp, pentru ca desi exista curent electric si apa curenta, apa nu e potabila si curentul nu reuseste sa trimite oamenii in camp la munca, ci doar la televizor.

Demnitatea taranului nu mai e in ce a facut in camp, ci in micul plic cu bani din ajutoare.

Intr-o mica discutie am realizat ca unii dintre cei care raman aici, raman nu pentru ca n-au cum sa plece si ei in Spania, Italia, sau prin alte locuri la rude la oras, ci raman aici pentru ca acolo nu se pot adapta, nu mai pot merge desculti, si nu mai pot trece prin zi fara sa faca ce-au fost obisnuiti sa faca o viata, nu pot sa se aprovizioneze fara a-si infrange angoasa de a trece strada, si de a da privirea numai cu oameni necunoscuti.

Au ramas doar cei mai salbatici, in prea curata si linistita liziera a junglei.

Recomandarea pentru film este ea insasi o metafora, Apocalypse now, din 1979, un film care in rama teribilului razboi din Vietnam, se afunda in jungla constiintei sociale descoperind o lume postapocaliptica ce te face sa te intrebi daca e un cosmar sau realitate. Magistral.

mihai

Ce e e, ce nu e nu e, asta e.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii