Publicat de: Mihai A. Pop | Martie 6, 2010

A disparut Punctul Culminant

Daca ati trecut pe la linkurile mele probabil ca stiti ca obisnuiesc sa vad zeci, sute, mii de filme.

Am ratat momentul cand am ajuns la 2000, dar voi anunta momentul cand ajung la 3000.

Nu le vad pentru actori, sau pentru regizori, cateodata pentru muzica, cateodata pentru imagine si ansamblu, insa de cele mai multe ori le caut pentru experienta, pentru povestea pe care o produce creierul meu din experinta respectiva.

Nu pot sa spun ca ma omor dupa un anumit tip de filme, dar recunosc ca intre toate stilurile etichetate intr-un fel sunt cateva pe care le inteleg mai in detaliu, si desi anumite le poti eticheta usor, de cele mai multe ori gresesti cu filmele, cum gresesti cu cartile, cum gresesti cu oamenii.

Asa ca am descoperit o intreaga zona de filme pe care multi le-ar considera extrem de plicticoase, fara sens si fara tractiune, care pur si simplu incep si se termina in camp. Filme care sunt legate prin altceva decat prin poveste, poate prin trairi, sau prin experienta vizuala, sau altele. Adica nu au un crescendo, un momentum, nu traverseaza un moment crucial ca sa descopere ceva, ci descoperirea e chiar acolo tot timpul.

Filmele astea sunt considerate experimentale, dar dupa ce reuseste unul sa te uimeasca, e ca uimirea pe care o ai cand vezi un film care te face sa realizezi ca si inainte de anii ’80 se faceau filme bune, si ca si filmele din anii ’50, sau ca si in timpul razboiului erau filme extraordinare, si chiar si ca Charlie Chaplin era plin de viata, iar inainte lui erau altii, iar cei care lucrau cu filme mute erau si ei incredibili.

Sau daca nu functioneaza asa cum uitandu-te la filme in engleza, realizezi ca exista filme americane si britanice, si australiene, si canadiene, si sud africane, si apoi gasesti filme frantuzesti, spaniole, germane, italiene, japoneze, olandeze, apoi migrezi catre filme suedeze, rusesti (inclusiv georgiene, armene, ucrainiene si bieloruse), turcesti, coreene, taiwaneze, chinezesti, vietnameze, daneze, poloneze, cehesti, unguresti, sarbesti, iraniene, grecesti, israeliene, indiene, braziliene, argentiniene, mexicane, cubaneze, senegaleze, afgane, ba chiar si romanii fac cateodata filme, si ce filme!

Totusi destul despre filme, ceva despre viata. Tot asa cum reusesti sa fii cucerit de experienta unui film care n-are Punct Culminant, cred ca si viata de multe ori nu duce nicaieri, este din camp in camp, si te captiveaza pentru experiente ilogice, suprareale, insa chiar si atunci nu-ti interzice fericirea.

Ce am invatat este ca si absolut nimicul este parte a absolutului, totusi asta nu inseamna sa nu faci nimic, sa faci, insa sa nu uiti sa fii fericit.

PS. Tin sa multumesc prietenilor care acum un numar de ani mi-au facut cadou cartea – 1001 movies to see before you die, pentru ca in afara de carte mi-au facut cadou cinemateca unor popoare si experiente pe care nu le-as fi accesat altfel. E genul de carte pe care n-ai sa poti sa n-o recomanzi altora, desi ai vazut acolo filme pe care nu le-ai recomanda.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

Categorii